De câte ori ies cu Maria în parc, de atâtea ori simt că mă transform într o leoaică ce vrea să-si apere puiul.
3 ţigănuşi copii la locul de joacă. Maria a vrut să ne oprim la pietre. Ţigănuşii aveau fiecare pahare de plastic pe care le umpleau cu pietre, apoi le vărsau, iarăşi le umpleau şi le vărsau. Maria se uita cu jind la ei, vroia şi ea un recipient. Am plecat fără nimic de acasă, mergeam la uţa şi nu la nisip-pietre. La un moment dat ţigănuşul îi dă paharul lui şi se joacă altceva. Maria îl ia bucuroasă şi începe să se joace cu el. Vine sora ţigănuşului, mai mare cu vreun 1an şi îi ia paharul agresiv din mâna Mariei care se uita contrariată la ea si mârâie. Îsi ridică mânuţele în aer şi parcă o întreaba de ce face asta. Ea se apropie de Maria şi zbang....un pumn în stomac, ţigănuşul mic vine şi o împinge de cade jos.
Toate astea s-au petrecut la 1-2m de mine, în 10-15 sec. Nu am putut interveni astfel încât să evit asta.
Am luat-o pe Maria şi ne-am îndepărtat. Ţigănuşii şi-au continuat atacul asupra unei alte fetiţe, o trăgeau de păr, efectiv au târât-o prin locul de joacă de păr. Mama ei era la 20m pe o bancă într-o discuţie. A venit şi a recuperat copila care urla.
Ultima experienţă s-a petrecut ieri seară.
Am plecat de acasă în parc, i-am zis că mergem la uţa. Abia aştepta, m-a alergat pe bune până în parc. Uţa mamaaa, uţa..
Am ajuns în zona parcului, a remarcat unde vrea să ajungă, mi-a dat drumul la mână şi fugaaaa direct pe tobogan. Ăsta este uţa pentru ea. A urcat pe scari, a coborat pe tobogan, s-a dat in zona copiilor mai mici, a vrut şi la cei mari. Urca singură, cobora singură prin alunecare, era foarte fericită. La coborare o aşteptam, o pupam şi o aruncam în sus de bucurie. Ador să-i văd zâmbetul ăla unic şi fericit cu dinţi perfecţi.
Au mai venit şi alti copii, s-au uitat timid la noi, apoi au început să urce şi ei pe acelaşi tobogan pe care se dădea şi Maria. Se făcuse un circuit foarte fain de copii, unii sus la alunecare, alţii în urcare şi ceilalţi alergau spre scara de urcare înapoi.
La un moment s-a creat coadă la urcare, Maria era cea mai mică dintre ei. Urca singură dar fiecare pas îi lua mai mult decât celorlalţi. Se tot uita în spate, vedea că vine cineva după ea şi atunci se grăbea, dar se împiedica. Ceilalţi copii nu aveau răbdare. Ajunsă sus pe tobogan, s-a asezat să se dea şi următorul baieţel şi-a dat drumul imediat după ea, aşa că s-au întâlnit pe la mijlocul lui. El a venit cu picioarele direct în spatele ei. L-am vazut târziu, am pus mâna pe el, dar piciorul lui era deja lipit de spatele ei mic.
Tatăl era aproape, se uita la ce se întampla. A luat atitudine rapid şi au plecat spre casa, se ruga de el deja de vreo 5 minute.
Am luat-o şi eu pe Maria şi am plecat spre zona de trambuline şi biciclete.
Din experienţele astea îmi vine să nu-mi mai duc copilul în parc, nu în zona asta unde mi se pare ca părinţii sunt defecţi. Sau poate eu sunt defectă şi asta e lumea normală.
Ca părinte, îmi doresc să-mi feresc copilul de astfel de imagini şi experienţe. Cred că sunt copii civilizaţi, care îi respectă pe cei din jurul lor şi sunt părinţi care îşi urmăresc copilul şi îl educa în fiecare moment: parc, şcoală, stradă, acasă, grădiniţă, etc.
Leoaica din mine iese de fiecare data când sunt martoră la astfel de situaţii!
